Cand ne jucam de-a Programul Rabla
Programul Rabla a fost vazut, la momentul initierii sale, ca o mare salvare a industriei auto romanesti. De la guvernanti si pana la directori ai companiilor auto, toata lumea vedea cu ochii mintii masinile iesind pe banda rulanda din showroom, punctand, bine inteles, fiecare iesire, cu zgomotul de clopotei al unei case de marcat. Dupa 4 ani, bilantul pare si el sa fie unul pozitiv pentru toata lumea: circa 100.000 de vechituri au ajuns la fiare vechi, iar alte 100.000 de masini noi au fost vandute cu un profit bunicel. Dar am putea analiza cu alti ochi si partile nevazute ale acestei afaceri grandioase, care i-a facut pe unii sa se creada mai priceputi in vanzarea de masini decat sunt.
Rablele: aceste ruginituri puteau fi scoase de pe strazi cu metode mult mai simple, mai putin costisitoare si fara sa aduca dupa sine o repopulare a strazilor cu alte masini, poluante. Un impozit anual marit cumulat cu o prima de casare neconditionata de cumpararea unui vehicul nou ar fi golit strazile de rable.
Cumpararea de masini noi: Daca statul roman a simtit nevoia sa subventioneze indirect companiile private specializate in comertul cu automobile tocmai intr-o perioada in care acest comert inflorea, accelerand la maximum deficitul comercial (anii 2004 – 2008), inseamna ca regulile economiei de piata sunt cu totul altele decat cele pe care le cunosteam de prin scoala.
Perioada de criza: 2009 este singurul moment in care un astfel de program se justifica. Dar, o comparatie intre metodele utilizate de tari mai vestice in materie de “programe de stimulare” ne arata ca metoda din Romania este cea mai proasta, ea nefiind aplicata nicaieri altundeva. Franta acorda bonusuri pentru cumpararea de masini cu emsii de CO2 scazute si taxe marite pentru cele poluante. Germania acorda 2.500 de euro pe o masina veche contra unor vouchere, fara ca oamenii sa umble cu dosare la subrat pe la 25 de ghisee. Fara cote de masini, fara sume alocate, fara restrictii stupide. In Italia, programul similar ofera intre 1.500 de euro si 3.000 de euro, in functie de gradul de poluare, dar nu mai mare de 140 g CO2/km, bugetul alocat acestei operatiuni fiind de circa 2 miliarde de euro. Anglia demareaza si ea un astfel de sistem care acorda intre 1000 si 2000 de euro pentru fiecare masina Euro 1 si 2 casata, plus 3 ani scutire de impozit. Elementele comune sunt bugetele enorme si conditionarea acestei subventii de cumpararea unei masini nepoluante. Cu foarte putina birocratie si tintirea unui scop clar: stimularea industriei auto, fara jocuri de culise, fara idei stupide si ineficiente.
Ce este prost la noi: Suma este prea mica si nestimulanta, nu obliga romanii sa-si cumpere masini nepoluante, sistemul de distribuire a cotelor pe marci este misterios si discriminatoriu.
Gabriel Dogaru
redactor „Saptamana Financiara”
Adauga un comentariu